Lucian-Boia-Mit-constiinta-nationala

Cărti din Cărturești. Doi. Miturile fondatoare ale românilor

Lucian Boia ne oferă un anti-manual care demontează toate miturile fondatoare ale poporului român, scutură galeria de personaje istorice cu pendateria unui profesionist, demonstrează contradicțiile și mistificarile pe care logica imaginarului le permite, căci ea este logica fantasticului.

De ce am avea nevoie de orice altceva decît de “adevărul istoric”? (acesta se dovedește mai mereu o funcție a contextului politic, social și cultural).
De ce construiesc cărturarii, istoricii și oamenii politici mituri și contra-mituri?

Că am fi daci puri, ba suntem doar romani, iată că suntem totuși geto-daci (caz în care geografia originii este mai mare decît teritoriul Daciei), ba suntem inventatorii  acestei entități politice care este statul național (prin Unirea realizată de Mihai Viteazul), ori avem primii printre popoare acest element de identitate care este conștiința națională, uite chiar că noi am aprins flacăra Revoluției Franceze prin răscoala lui Horea, dar iată că suntem și o națiune sacrificată de fatalitatea istorică, turcii fără rezistența noastră ar fi cucerit Occidentul, știe toată lumea că suntem ospitalieri, suntem poate leneși, dar inteligenți și poeți, dar mai ales suntem primii creștini ai Europei, și doar noi puteam fi, deoarece suntem singurii care credeau într-un singur zeu, Zamolxes (era în fapt sclavul lui Pitagora).

Daca ai deja cultură istorică și ești un patriot activ nu unul latent, cum este tatăl meu care citește acum discursurile lui “Brătianu cel Bătrîn”, cartea te va perturba.

I-am rezumat telefonic tatălui argumentele cărții și mi-a spus că el este

“mîndru că Mihai a înfăptuit Unirea, chiar dacă efemeră, indiferent de motivele pentru care ar fi făcut-o; această Unire este un fapt excepțional pentru acele timpuri, bine au făcut pașoptiștii și unioniștii că l-au invocat cu patos, Unirea lui Mihai o fi fost mijloc sau scop, vorba lui Machiavelli, nu contează.”

Așadar, de ce ar apela istoricii, cărturarii, politicienii la mituri și contra-mituri?

Unu.
Temele istorice sunt instrumente politice în timpuri de instabilitate politică, teritorială, statală, socială, economică.

Înainte de profesionalizarea istoriografiei,

-expresia aceasta o activează imediat pe cealaltă, care îmi pare mai stringentă, “profesionalizarea clasei politice”-

istoricii erau fie domnitori, fie cărturari la curtea unui domnitor, fie oameni politici, fie membri de partid, fie gazetari formatori de opinie, deci erau manipulatori direcți ai conținutului istoric, modulat pentru atingerea obiectivelor politice: Independența, Unirea Principatelor Romîne, formarea Romîniei Mari, legitimarea monarhiei, legitimarea ruperii de Orient și integrarea în Occident, etc.

De altfel, integrarea europeană a românilor a început acum 200 de ani și o tot continuăm.
“Civilizația modernă românească este esențialmente o civilizație de tranziție: de aici căutarea înfrigurată a tot ceea ce pot oferi ceilalți, de aici temerea față de ceea ce s-ar putea pierde prin contactul cu ceilați, de aici amalgamul de fascinație și respingere, cu alte cuvinte obsesia străinătății”.

Doi.
Boia o spune limpede “excelența mitului fondator garanta excelența viitorului României în ciuda mediocrității prezentului”.

Tentant și astăzi, nu-i așa? Prin urmare, “discursul naționalist ancorat în trecut amortizează dificultățile prezentulu”, mitul oferă dovezi, justifică și argumentează acțiunile politice ale prezentului și ideologiile sale.

Ca istoriograf profesionist, Boia spune că nu mai este nevoie de așa ceva, că poți fi patriot și fără să construiești mituri care elonghează faptele istorice. Dar nu este politica internațională o suită de mișcări ondulatorii modulate de interese și obiective politice și economice conjucturale? Ce fac în ultimii 20 de ani SUA este consolidarea unui mit, mitul democrației și al apărătorului ei.

Trei
Miturile acoperă goluri, recuperează un trecut discontinuu ori ambiguu.

Iată, cea mai importantă temă a imaginarului (zona de interpretare fabuloasă, de naștere a miturilor și anti-miturilor) românesc a fost mileniul gol, 247-1247, de la retragerea aureliana pînă la formarea Principatelor Române, perioada pentru care nu avem nici un document.

Este mileniul formării a ceea ce este “românesc”: a limbii române și a poporului român. (în sens etnic, biologic, genetic, cultural).

“Român este cine vorbeste românețte”, dar cum și cînd s-a format limba română? În ce spațiu? Este Cultura Dridu (cca 600) slavă sau românească? Sau slavo-română?
Autorul este tranșant:

românesc nu este sufletul național ortodox, românească nu este ospitalitatea, inteligența, umilirea, indolența,

caracterul sau spiritul unui popor nu este în mod genetic sau biologic determinat, ci   ” izvorît din structuri și evoluții socio-culturale”.  “Învățăm să fim români, nu ne naștem români”, incitantă afirmație!

Patru
Miturile sunt funcționale, ele compensează:
“deplasarea spre centru a unui spațiu periferic, aflat la marginea marilor ansambluri de civilizație, rămîne preocuparea majora a naționalismului românesc.”

Ce este Mitul?

“O construcție imaginară, nici reală, nici ireală…cu un profund sens simbolic care degajă un adevăr esențial”.

Este o hologramă fluidă, proiectată în conștientul colectiv, pentru a-l îndruma și hrăni cu energie, inspirație, curaj, sens.

Cel mai puternic mit românesc, cel mai influent și mai fluid, folosit și contestat este cel al lui Mihai Viteazul, lansat cu un mare succes de Nicolae Bălcescu:

Mihai-Viteazul-Balcescu

 

Lucian Boia sugerează că viitorul aparține unui alt tip de discurs național, eliberat de ancorele vechi: teritoriu, latinitate, etnie, dar evenimentele recente din Ucraina ne dovedesc cît de contextuală este istoria și cît de discontinuu este viitorul (e drept, cartea a fost scrisă în 1997.

Români sunt toți cei care vorbesc românește și acesta ar fi acum criteriul actual, pur, profesionist, de definire a statului național roman. Poate ar fi valid într-o lume omogen democratică și cu aceleași coduri de comunicare.

Mă întreb dacă România își permite atîta obiectivitate profesională, atîta puritate principială, în locul unei strategii adaptativ- fluidă și actualizată de negociere și retorică istorică și politică.

Vă înșir cîteva exagerări naționaliste savuroase, dar pernicioase:
Eminescu a inventat sociologia
Neagoe Basarab, cu ale sale Învățături către fiul său Teodosie este superior lui Machiavelli cu al său Principele.
Goethe este mediocru în fața lui Ienachită Văcărescu

Nicolae Iorga, în eseul De ce iubim Franța, 17 august, 1914, cînd Franța părea înfrîntă în primul război mondial:

“Pentru că întreaga noastra clasă superioară trăiește în moda și luxul ei? Poate, pentru acea clasă. Pentru că suntem latini și cetim franțuzește? În mare măsură, da. Dar mai ales la noi, nediplomații, pentru un al treilea motiv.

Ce vrea Germania? Domnia în Europa, pentru economia sa națională, pentru puterea sa politică.

Ce vrea Rusia? Aceeași domnie politică în Europa, și dacă se poate, chiar mai departe.

Ce vrea Anglia? Păstrarea domniei mărilor și a cîștigurilor ce aduce.

Ce vrea Austro-Ungaria? Întărirea și întinderea ambițiilor ungurești în Carpați și Balcani.

Ce vrea însă Franța? Ea vrea să trăiască. Să trăiasca statul francez și nația franceză. Să-și păstreze pămîntul și drepturile. Să-și răzbune onoarea.”

Iorga identifică România cu Franța și despre România însăși crede el că vrea să trăiască, să trăiească statul și nația, să-și păstreze pămînturile și drepturile, să-și răzbune onoarea! Este o SPLENDIDĂ PAGINĂ DE MITOLOGIE POLITICĂ, închide Boia citatul.

Găsiți cartea în librăriile Cărturești și, cînd ajungeți acolo, luați-vă curaj să încercați și TRU RA, exoticul espresso cu cacao crudă, sare de mare și zahăr de cocos din Bali.

espresso-cacao-cruda

Cu ciocolată,
Gianina

You must be logged in to post a comment.