Cînd începe singurătatea

Poate este o nalucă a mea, poate este cercul vicios al absurdului, poate sunt eu caraghioasă.

Poate aşa este:

în primele minute ale întîlnirii cu tine, un om nou în calea mea, încep să mă redimensionez pînă la nivelul la care discuţia, obiectivele, interesele comune se pot împlini fără ca tu să mă respingi.

Eu ajung colorată şi naivă, generoasă şi exuberantă, aduc cufărul plin de idei şi afecţiune, chiar pun în el speranţe pantagruelice. Poate că tu porţi un pince-nez prin care nu mă poţi percepe decît bucată cu bucată,  cusături şi unghiuri , fără să înţelegi mare lucru din obiectul viu pe care îl priveşti. Fiinţa mea nu te inspiră poate, nu ţi se întîmplă cum mie, atunci cînd întîlnesc oameni mai mari decît mine, mi se întîmplă: graniţele corpului mi se şterg, ies din mine şi zbor către ei, fluture şi vultur mă prefac, mă intimidez şi apoi îndrăznesc, năpîrlesc şi cresc de o mie de ori, hrănindu-mă din mecanica lor cuantică, ale oamenilor acestora noi şi mari tare de tot.

Dar cu tine mi se întîmplă altcumva: văd în privirile tale şi în jocul subtil al culorilor care-ţi pictează chipul, în cibernetica muşchilor faciali, în coada ochilor tăi, în vibrato sprîncenelor tale, că-ţi sunt indigestă. Îţi simt emoţiile care te inundă, aud clopotele care-ţi plesnesc încrederea, văd cum cerceii tăi intră în competiţie cu cerceii mei.

Şi atunci, de dragul faptelor pe care trebuie să le împlinim împreună, mă micşorez. Renunţ la unele idei, îmi înghit unele cuvinte, îmi topesc bucăţile crocante, mă liniştesc. Aşa începe singurătatea.

Cu ciocolată,

Gianina

You must be logged in to post a comment.