De ce ţi-e frică de amărui?

De ce ţi-e frică de amărui?

În vieţile unora dintre noi, amărui se aşează cu naturaleţe, după un număr de ani sau experienţe. Celor care încă se luptă cu frica de amărui, le spun că acesta, ca şi iubirea, prietenia, îngrijirea pisicii, scrierea unui referat ori dansul, se învaţă. Ca în scena vulpii cu Micul Prinţ, prin amuşinare, prin apropiere trepată, prin ritual, cunoaştere şi repetare, cu tot cu frica în sîn.

Şi se dovedeşte mai jos că amărui poate fi gustul unor praguri şi porţi cu totul şi cu totul frumoase. 

De exemplu, eu nu m-am trezit niciodată tam-nesam îndrăgostită de vreun bărbat fără voie. Pentru mine îndrăgostirea a fost întotdeauna o secundă amăruie care s-a scurs lent, ca un strop dens de lichior în trup. Poţiunea aceasta cu hormoni calzi şi insinuanţi, plini de promisiunile viitoarei iubiri, îmi zăpăcea organele moi. Dar în acelaşi timp, în pragul acestei secunde, sub atingerea acestui strop, am avut acces cu luciditate la intuiţie. Amăruie este responsabilitatea alegerii între presiunea hormonilor pe toate organele moi şi briza răcoroasă a adevărului. Uneori am putut alege să nu mă îndrăgostesc. La urma urmei, există şi alte sentimente pe care le pot oferi celor din jur, nu doar îndrăgostirea capitulantă. Helen Fischer, un biolog-antropolog, a studiat zeci de ani dragostea şi îndragostelile parcă anume pentru mine, să îmi comfirme justeţea cu care mă luptam mereu cu hormonii: aceştia ne domină sentimentele, temperamentul, personalitatea şi acţiunile! Şi EU unde mai sunt?

Apoi, amărui sunt plecările lui de lîngă mine, dimineţile, cînd eu privesc în urma lui sorbind aerul pe care îl dizlocă după legea lui Arhimede,

cele zece fire de păr alb pe care le ascund iar vîntul le descoperă

pisica cea bleagă care se aruncă în viteză spre geamul ferestrei după porumbei

piesa de teatru şi toate cărţile care mi-au zdruncinat cîte un gînd fix şi bătrîn din rădăcina capului,

cănile cu ceai verde, fără zahăr, fără miere şi frunza aceea scapată printre dinţi

vergeturile pe care el nu le vede, pentru că mă săruta mereu cu ochii închişi

ziua în care revăzîndu-mi mama, o iubeam şi mai mult pentru ca mai îmbătrînise puţin

sărutările cu lacrimi şi cîte şi mai cîte,

ciocolata neagră şi

femeia matură, tandră şi înteleapta, iubindu-se pe sine şi generoasă cu ceilalţi.

Vezi, amărui e chiar frumos. Amărui sunt toate plăcerile însoţite de cunoaştere. Aşa se deosebesc cele vulgare, groteşti, caraghioase, hulpave de cele senzuale, voluptoase, rafinate. Puţină luciditate, cuoaştere şi puţin amărui transformă abuzul simţurilor ori uzul lor mecanicist în joie du vivre. Pentru unii plăcerea rămîne blocată în organul care o produce, pentru noi, ceilalţi, plăcerea ne trece praguri.

Apoi, amărui are sens şi în medicină. Ayurveda consideră că gustul amărui este detoxifiant, ajută la eliminarea reziduurilor, toxinelor şi a secreţiilor, la subţierea şi purificarea plasmei, elimină apa în exces, accelerează metabolismul şi arderea grăsimilor, este răcoritor, de aceea reduce febra şi inflamaţiile, este eficient în vindecarea rănilor, a ţesuturilor şi a muşchilor, reglează sensibilitatea papilelor gustative şi ajută la reducerea apetitului exagerat pentru dulce.

Cui îi mai e frică de amărui acum?

You must be logged in to post a comment.