Curajul de a fi vulnerabilă

Vulnerabilitatea, secretul meu moale şi umed pe care ţi-l dezvălui de la bun început, ca gaj al bunelor mele intenţii, al sincerităţii mele, ca expresie a umanităţii mele imperfecte, este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ţi le pot face, înainte ca iubirea să vibreze în mine ca un cîntec in catedrală. Gestul are o sacralitate pe care puţini au puterea sa îl accepte.

Oferindu-mi adevărul secret al mecanismelor mele emoţionale, ca pe un dar confesional, unei persoane noi din viata mea, obţin rapid o evaluare a potenţialului relaţiei, a personalităţii sale, a locului său pe portativ. 

Este un mod riscant de a începe o relaţie de orice fel, de iubire, de prietenie, de business.

Riscant pentru că poţi prea repede să pierzi respect, admiraţie, avantaje de negociere, autoritate şi cîte şi mai cîte doar pentru că vulerabilitatea mea dezvăluită pare mai puternică decît extraordinarul meu lăsat în umbră. Toţi suntem puţin fragili, puţin neputincioşi ori fricoşi, aşa că ne este mai uşor să fugim. Cînd însă suntem orgolioşi, calculaţi, lacomi vom vedea în slăbiciunea celorlalţi o oportunitate. Iar cei care au bunăvoinţă, generozitate şi disponibilitate, nu au rezistenţa pe care timpul o asigură relaţiilor, ei vor fi dominaţi curînd de propriile pulsiuni egoiste.

Riscant, naiv, nebunesc. Dar cît de spectaculoase, autentice, curajoase, magnetizante sunt persoanele atît de puternice încît au ajuns să ştie cum să-şi poarte vulnerabilitatea la vedere, ca eticheta unei haine de lux, fără să fie umile, plăpînde, suferinde. Să ştie cum să o lucreze în plină lumină , prin exercitii de interacţiune şi negociere discretă cu ceilalţi, pînă cînd ea va deveni o aptitudine excepţională. O coardă de vioară Stradivarius.

Doar că e mai firesc uman să cazi vrăjit de aparenţe glamorous. Mulţi vor mai degrabă să fie impresionaţi, fascinaţi, seduşi. Vor să cadă într-o poveste, pentru că poveştile sunt narcotice emoţionale, nu vor să fie puşi la muncă, să îşi exerseze compasiunea, sacrificiul, generozitatea, să îşi micşoreze orgoliul, să îşi compromită imaginea de sine şi imaginea publică.

Aşadar, tu, cunoştinţă, prieten, iubit, amant, partener de business, om nou în viaţa mea, vrei să fii sedus, fascinat, vrei să te mîndreşti ţi să te hrăneşti doar cu puterile mele, cu scînteile mele.  Doar sedus, vei dori mă cucereşti în lupte greco-romane între orgolii şi interese, să te las să mă domini tocmai pentru că par puternică, misterioasă, efervescentă, sofisticată, cool, inaccesibilă, interesantă, unică.

Altminteri, nu-ţi place zona aceea de interacţiune moale, cenuşie, periculoasă, ţi-e frică să nu-ţi pierzi firea şi minţile acolo. Mlaştina aceasta care creşte în umbră în noi, ca o perlă ascunsă în scoică, va consuma multă lumina şi căldură pentru a se tranforma într-un mărgăritar.

Nu îţi pot reproşa că vulnerabiliatea mea devine o oportunitate pentru tine, eu trebuie să înţeleg că ea este doar responsabilitatea mea, este arma mea de foc cu care mă împuşc singură sau mă salvez. Nu este un joc de ruletă ruseasca, ci un antrenament sportiv controlat de reguli şi disciplină. 

De aceea îmi adun eu forţele şi îmi amestec slăbiciunea cu magia, cu nesăbuinţa mea donquijotescă şi mă joc cu tine în rime, în paşi de dans, în zîmbete şi priviri, în favoruri mici, în măndrii mărunte, în strategii, concesii şi mici compromisuri.

Aş putea să o ascund, dezvoltîndu-mi mecanisme de autoprotecţie, dar asta m-ar deforma şi m-ar îndeparta de mine. Aş putea deveni mai orgolioasă, arogantă, intolerantă ori insensibilă, meschină, parcimonioasă ori pretenţioasă.

 

 

Dar, atenţie, dacă îmi iau curaj să îmi lucrez vulnerabilitatea pe viu, în interacţiunile cu ceilalţi, atunci trebuie să fiu pregătită pentru orice: să pierd ca un sportiv, să nu-mi las demnitatea să-mi alunece printre degete, să primesc loviturile cu umor, să găsesc soluţii cu dezinvoltură, să merg înainte cu nesăbuinţă. Ca Don Quijote, ca să îmi permit să fiu eu însămi, trebuie să îmi găsesc un contrapunct, pe Sancho Panza al meu. Contrapunctul acesta trebuie să fie acea calitate nativă care nu se epuizează niciodată, care creşte ca un fir de iarbă dintre cărămizile unei case vechi, să o faci scut vulnerabilităţii tale.

Doar aşa îţi poţi permite să fii tu însăti, consecventă pe drumul tău, puternică cu toate punctele tale moi.

Da, vulnerabilă, dar curajoasă! Să străluceşti fără să fii perfectă, să suferi fără să te frîngi, să lupţi fără să te plîngi. Rănile tale vor fi dovezi de vitejie, vulnerabilitatea îţi va fi dovadă a umanităţii tale crescînde.

Cu ciocolată,

Gianina 

You must be logged in to post a comment.