evanghelia lui marcu

Iisus, revoluționar mistic naționalist

Citesc Zealot scrisă de Reza Aslan, o carte de istorie despre Iisus ca actor politic și religios. La mijlocul cărții am găsit încă o posibilă dovadă că metafora este o tehnică creativă cu funcții sociale și culturale. În acest caz, o metaforă puternică devine nucleul unei religii.

Pentru cei care nu au citit articolașul anterior, eu cred că metafora este o ‘mutatie genetica’ a limbajului și a gîndirii, în consecință, a culturii și a conștiinței.

Astfel, mitologiile, religiile, cultura și chiar știința (vezi fizica modernă) sunt sisteme structurate de metafore care răspund concret și contextual istoric unor anume nevoi psihologice, culturale și politice.

Inițial, metafora trebuie să fi avut funcții adaptative, era integrată și absorbită în realitate, fără fiorul estetic pe care îl conștientizăm noi astăzi. Oamenii trăiau metaforic literalmente și cotidian, de fiecare dată cînd inventau un cuvînt nou, cînd descriau un sentiment nou, cînd explicau un fenomen social complex, cînd inventau legi noi.

La mijlocul cărții descopăr contextul politic și cultural care a fertilizat o metaforă puternică, cea a învierii,  erezie a vechii religii iudaice, dar și sămînță a uneia noi, creștinismul.

Intenția lui Jesus din Nazareth nu va fi fost întemeierea unei religii noi,  ci restaurarea unui regim politic și religios consacrat de cărțile sfinte, regatul lui David. Or David nu era un rege oarecare, ci unul care stătea la dreapta lui Dumnezeu cel unic. David era un rege validat și investit de însuși Dumnezeu, iar noul mesia trebuia să dovedească aceeași conexiune directă cu Dumnezeu. Nici un alt mesia, dintre zecile care se autoproclamaseră ajunseseră crucificați de romani, niciunul nu mai dovedise că face parte din această galerie de arhetipuri umane, a unor oameni atinși de Dumnezeu ,care vor conduce Israelul în numele lui Dumnezeu. Va dovedi inovînd un nou discurs mistic.

Jesus era un țăran sărac galilean, care nu vorbea ebraica, limba Legilor lui Moise,  ci aramaica, limba populară a celor needucați, născut într-o era populată de numeroși profeți, mesia, magi, vindecători, vraci, magicieni.
Apogeul acestei tradiții îndelungate  pare să fi fost Ioan Botezătorul,  un personaj mistic extrem de influent și educat, provenit dintr-o familie de preoți aristocrați, care practica purificarea prin botez , poate chiar iertarea păcatelor, înaintea lui Iisus însuși.

Jesus trebuie să-i fi fost cel mai bun discipol, de la el să fi învățat Legile lui Moise (Torah), profețiile, tehnicile oratorice și, după moartea acestuia, să fi fost urmat de adepții lui Ioan Botezătorul.

Spre deosebire de toți ceilalți autoproclamați mesia sau luptători de guerillă (zealoți) care au fost cu toții crucificați de romani, Jesus a fost inteligent și creativ, nu doar zelos, a avut talent politic și oratoric,  un magnetism și o mare forță psihică. Dar Jesus avea în plus și un sentiment mistic foarte puternic despre sine: el era chiar acel mesia atins de Dumnezeu, profețit și așteptat.

Avea însă o misiune imposibilă, să elibereze Israelul de o dublă pacoste: cucerirea romană și clasa de preoți aristocrați aserviți imperiului.  Jesus dorea să înfăptuiască mai mult de atît, dorea în plus să răstoarne ordinea socială și să schimbe felul în care regele (marele preot) și administrația Templului (guvernul)  aveau să servească poporul.  Și a înțeles că are nevoie de o strategie nouă.

Iată elementele cheie ale campaniei lui Jesus:

- Și-a ales un nucleu de 12 apostoli, număr simbolic pentru cele 12 triburi întemeietoare ale regatului lui Israel. Împreună constituiau o unitate operativă, cei 12 apostoli erau ca 12 miniștri cărora le promisese 12 tronuri ale celor 12 triburi. Jesus construise deja un nou plan politic.

- Puterea religioasă, politică, administrativă, legislativă și juridică a Israelului era concentrată în aceeși instituție: Templul din Ierusalim, orașul sfînt. Să fii om politic însemna să fii preot, să fii om religios. Așa că Jesus avea să fie exemplarul suprem al unei galerii de oameni religioși și politici, dar cum să demonstreze că el este cel profețit? Înfăptuind miracole, vindecări și purificări, fără a cere bani ca un profesionist. Miracolele nu erau un scop în sine, Jesus le folosea doar ca să dovedească că el este cel atins de Dumenzeu, erau doar instrumente prin care își construia faima. De fapt, Jesus își ținea discursul politic sub forma faimoaselor parabole, greu de înțeles de către mulțimea needucată. Mesajul său politic era adresat aristocrației religioase care conducea Templul.

- Conștient de pericolul de a fi capturat și crucificat de romani, Jesus nu a declarat niciodată în timpul celor 3 ani de campanie că el este mesia, ci a reinterpretat o expresie folosită din Cartea lui Daniel: Jesus era nu mesia, ci Fiul Omului, fapt care avea rolul de  a amorți vigilența romanilor, dar și de a impresiona și persuada preoții Templului. Căci aceștia știau că Fiul Omului, reinstaurînd Regatul lui Dumnezeu (Kingdom of God), era un Rege.

- S-a folosit de mase, cucerindu-le cu miracole și cu mesaje simple:  cei săraci cu duhul vor fi fericiți și îndestulați, împărăția lui Dumnezeu va fi a lor. Erau mesaje revoluționare, dar Jesus nu îi instiga pe cei săraci la revoluție și luptă, el miza doar pe fascinația universală a poporului față de investitura sa divină. Autorizat de această fascinație unanimă, Jesus urma să-și revendice funcția în fața consiliului Templului, care nu putea ignora profețiile sfinte.

- Și-a regizat intrarea în Ierusalim după un tipar recunoscut de mulțime ca autentic, pe măgar, întocmai ca Solomon cînd s-a înfățișat pentru încoronare.

- A dărîmat tarabele comercianților și ale monetăriilor găzduite în centrul Templului. Deși pare un gest de sfidare a autorităților, nu avea nimic de cîștigat dacă îi provoca pe propriul teritoriu. Cred că  era mai degrabă o manevră spectaculoasă de promovare (toată lumea ar fi auzit de mesia care contestă ritualurile Templului, sugerînd că toți ar trebui să aibă acces liber la Dumnezeu, nu plătind taxe și cumpărînd animale de jertfă).  Jesus spera la un succes răsunător de public, spera să cucerească întreaga mulțime venită din toate colțurile lumii la marea sărbătoare religioasă și, cu această autoritate, să impresioneze consiliul Templului.

- Cred că a fost mai degrabă viclean decît sfidător, a jucat întotdeauna cartea modestiei și a umilinței, pentru a-i convinge pe liderii Templului de autoritatea sa divină. Odată impresionați, aceștia i-ar fi oferit funcția supremă de lider al Tempului, iar Jesus abia atunci ar fi urmat să-și înfăptuiască revoluția politică promisă săracilor.

Iată, la jumătatea cărții apare clar portretul lui Jesus din Nazareth ca lider politic cu un discurs mesianic și naționalist, extrem de specicific timpurilor. Evangheliile exploatează doar caracterul religios și mesianic al lui Jesus, ignorînd deliberat faptul că în acele timpuri, discursul religios era singurul mod de ascensiune politică a unui lider popular, care nu aparținea aristocrației. Conform legilor sfinte, regele era un personaj religios și mistic. Să fii politician însemna să fii un lider religios.

Povestea se sfîrșește crunt și radical, nu doar cu Jesus crucificat, dar, în urmatorii 30 de ani de la moartea sa, cu exterminarea a 30,000 de evrei și distrugerea propriu-zisă  a întregii cetăți a Ierusalimului. Imperiul roman obosise să tot încerce supunerea și asimilarea acestui colț lume, așa că l-a exterminat.

Puținii evrei supraviețuitori se găsesc în fața unei realități golită de toate simbolurile naționale: fără templu, fără rege, fără mesia, fără profeți, fără luptători naționaliști, fără pămînt, fără case. Doar cu credința în suflet că ei sunt poporul ales al unui Dumnezeu unic. Și cu un ansamblu de legende despre învierea lui Iisus Christos. Magicul și misterul supraviețuise.

Autorul spune că acesta este momentul în care rabinii au renunțat la interpretările naționaliste și au început să practice un iudaism transcendental, eliberat de responsabilitățile politice.

Tot acum, unul dintre evreii supraviețuitori pogromului roman, Ioan Marcu, stabilit la Roma, scrie prima evanghelie în limba greacă, limba clasei privilegiaților din întregul Imperiu Roman. Adresată nu doar evreilor din diaspora, adresată întregului Imperiu Roman (noul stăpîn absolut al Pămîntului Sfînt), prima evanghelie este o culegere reinterpretată a profețiilor vechi, a legendelor și a doctrinei lui Paul,  care au circulat primii 70 de ani de după moartea lui Jesus.

Ce este aceasta evanghelie? Este un mod creativ de salvare a spiritului național evreu, în esența lui, religios. Ca și rabinii însă,  Marc scrie o poveste eliberată de orice revendicări teritoriale și pretenții naționaliste, o poveste în care funcția metaforică a limbajului și a gîndirii este considerată fapt istoric, realitate. Realismul magic (misticismul), atît de specific iudeilor, recidivează și mai puternic:

metafora invierii din morți este nucleul întregii cărți și a creștinsimului.

Noua religie ascunde în miezul său, înfășurat într-o metaforă, sufletul mesianic național evreu.

Cartea continuă cu demonstrația lentă a felului în care Jesus, un mistic revoluționar naționalist a fost transformat în semi-zeu, împotriva vechilor Legi ale lui Moise, fapt posibil numai datorită fuziunii culturale: mitologiile greacă și romană făceau posibilă iubirea dintre zei și muritori, dînd naștere semi-zeilor.

NOTĂ: la acest moment am avansat cu lectura și am descoperit detalii interesante despre procesul de zeificare a lui Jesus și de creare teologică a creștinismului, proces la care Paul a avut un rol covîrșitor.
Prima evanghelie nu mai pare atît de inovatoare, știind că de fapt marele creator al teologiei creștine este Paul.

Cu ciocolată,

Gianina

 

You must be logged in to post a comment.