Edward_Curtis indieni adunati la potlatch

“Să ne omorîm bogățiile” ca să cîștigăm onoare. Astăzi îi spunem “imagine”

Onoarea s-a pierdut, am cîștigat însă obsesia pentru imagine, o onoare vopsită cel mai adesea, așa încît, avem cel puțin savoarea de a ne trezi cu așteptările înșelate.

Dar iată ce făceau pentru onoare niște oameni vechi, nu cu sabia se sfîrtecau, nici cu pistoalele se duelau.

Oamenii sunt mai degrabă non-logici și iraționali în acțiunile care le justifică sentimentele, valorile, principiile.

Iată onoarea, strălucitor de absentă astăzi, onoarea are o istorie îndelungă, veți descoperi mai jos legătura între onoare, acţiunile non-logice în care îl angajează ea pe om și…daruri.

Ce este potlatch-ul? O acţiune non-logica de distrugere a bogăţiilor pentru a produce onoare şi prestigiu, dar şi pentru a absorbi reziduurile emoţionale şi conflictuale ale comunităţilor.

Potlatch era la triburile de indieni din America de Nord-Vest (regăsit şi în Polinezia) un festival de iarnă antagonic, paroxistic şi total care tranzacţiona persoane, bunuri spirituale, averi, valori, credinţe, poziţii sociale şi al cărui scop asumat era „să ne omorîm bogăţiile”. Cum se omoară bogăţia? Prin dăruire, distrugere, consum.

Distrugerea demonstrativă a bunurilor era o luptă cu caracter sportiv de putere şi performanţă, o olimpiadă în care cîştigătorul nu primea trofee, ci onoare. Nu se premiau abilităţile de acumulare, ci disponibilitatea de a te elibera de posesiuni.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………. More

CONCURS. Obiecte şi îndeletniciri antropologice în viaţa noastră

Intrigaţi ori derutaţi de noua dezordine spirituală, morală, amoroasă

socială şi politică prin care trece omenirea dar şi societatea românească, o parte dintre noi încearcă să recupereze vechile modele: o nostalgie după timpurile şi oamenii care ne par acum mai împliniţi, mai aşezaţi, trăind mai plini de rost şi înţelegînd mai bine sensul vieţii:

More

Ciocolata nu-i ca ardeiul gras

Oricît de sănătos, simpatic, gustos, un ardei gras nu reuşeşte de unul singur să construiască o poveste. Va trezi însă o poftă, poate chiar o nostalgie, doar dacă îl vom aşeza într-o reţetă, preparată cîndva, undeva, de cineva drag: simţiţi mirosul dulce aromat şi gustul recomfortant al ardeiului umplut cu carne, stropit cu smîntînă, gătit ca nimeni alta, de bunica? Dacă îl aşezăm şi în povestea cu turcii şi grecii cuceritori, care au mîncat alături în Constantinopolul devenit Istanbul, abia atunci ardeiul gras umplut devin element cultural. Dar nu ardeiul gol, prin el însuşi. Iar dacă vrem să scotocim mai mult după sensuri, observăm că fiecare popor are în reţetarul său specific mîncăruri cu carne tocată (ce-o fi însemnînd asta ?), dar atunci chiar uităm de ardei şi cădem cu discuţia în antropologia culinară.
Este un exemplu în care povestea este mai captivantă decît însăşi natura: ardeiul gras umplut are mister, ardeiul simplu este golaș.

Prin comparaţie, ciocolata pricinuieşte mai mult decît o schiţă antropologică. Ea construieşte un tratat de mistică culinară.
 
More