Lipscani-interbelic

Gînduri de pe trotuar

Îmi plac piețele aglomerate, bulevardele cu flux uman,  statistica mulțimilor produce întotdeauna deviații interesante.

Într-o zi, pe un drum banal prin downtown.

O adolescentă plînge ascultînd muzică în căști, plînge și rîde.

În preajma tribunalului surprind iarăși asupra faptului o doamnă coafată, pășind elegant în pantofi cu toc și blană lungă, exact ca pe străzile New-York-ului, niciodată privindu-mă în ochi. Doar străinii bine îmbrăcați privesc în ochii orișicui, agenda lor are și foi volante.

Încetinesc să ascult o conversație, cineva are norocul de fi needucat, fapt care devine argument al apărării într-un proces de fraudă.

Hmm, tînăra mamă purtîndu-și maimuțește bebelușul,  îi murmură neîncetat, se oprește în fața unei vitrine și-i citește literă cu literă, deget cu deget, REDUCERI.  Bebelușul are chip de nevorbitor, dar mama știe că numărul de cuvinte la care este expus în primii ani viață îi influențează dezvoltarea. Tocmai am citit pe site-ul Economist că se naște o nouă aristocrație meritocratică în America: copiii celor bogați moștenesc nu doar bani, moștenesc brain: un copil dintr-o familie privilegiată este expus în primii 4 ani de viață la 32 milioane de cuvinte în plus față de un copil dintr-o familie din middle sau lower class. Asta înseamnă nu doar că vorbesc mai mult cu ei, înseamnă și că vorbesc despre teme mai largi și mai potente intelectual decît “cine-i puișorul meu iubit?”.

Întotdeauna cei care ies de pe ușa principală a magazinului cred că au prioritate și se lovesc de mine, mergînd pe flux, cu dispreț sau nedumerire.  Numai eu aplic pe trotuar regulile de circulație rutieră?

Un puști conduce cu capul în vînt o legiune de emoții cu un trandafir roșu, purtat ca un steag. Nu știe încă, dar la vîrsta aceea, toți trandafirii înțeapă. Ca răspuns, va dezvolta o inteligență emoțională sau va deveni misogin.

Am o slăbiciune pentru ruinele cetății, sus, în fosta sală a tronului e liniște și-un singur stîlp, e piatră veche cum îmi place mie, e forță. E un loc bun de confesiuni.

Dedesubt, în galeria cu arcade, teatral iluminată, trebuie să mergi singur, să-ți măsori puterile cu duhul ei rece.

Mie nu-mi mai spune nimeni tu, sunt o doamnă consacrată. Vara trecută încă mai eram tu, din iarna asta, cu cele două riduri inamovibile, am căpătat o expresie nouă. Îmbătrînesc. De altfel, de vreo doi ani, s-a schimbat și eșantionul celor care mă observă pe stradă.  Pentru unii nu exist, pentru alții sunt încă o posibilitate. Numai lolitele au audiență universală.

În metrou o mamă marginală are doi copii frumoși, dar felul în care îi privește nu e mîndria primitivă “copiii mei sunt frumoși”, e altceva. Se așează între ei și, ah, are dinții din față sparți, probabil într-o bătaie, dar copiii aceștia au scîntei în priviri și vorbesc curat. Sunt absorbită ca într-un tablou în care pictorul a investit mesaje secrete.  Sunt copii fără tablete, așa că se joacă cu numerele. Pentru puștoaică, tot ce a trecut de 10 este un  haos cu numere cărora nu le înțelege raporturile de mărime, dar joacă cît poate ea de isteț jocul cu mize peste puterile ei. Mă amuz, se amuză și ei, dar brusc primesc o lovitură amețitoare: mama marginală, cu dinții sparți, îi explică băiatului ei de 10 ani în cuvinte și o topică sofisticate: probabilitatea de a ghici numărul este prea mică dacă folosești o scală mare ca cea de la 1 la 500, trebuie să reduci scala, altfel ne plictisim.

Nu e acesta rolul aparențelor, să înșele așteptările?

Cu ciocolată,

Gianina